?!

Singur…intotdeauna singur…asa am fost de cand m-am nascut. Secundele trec, si ma itnreb daca mai traiesc sau nu. Fizic, da. Respir. Inspir aer, sternul mi se contracta si aerul imi intra in plamani. Dupa ce expir dioxidul de carbon, sternul imi revine la normal si oxigenul imi intra in sange, sange care incepe o cursa ametitoare prin venele si arterele corpului, grabindu-se sa ajunga mai repede la tesuturi.

Ce bun anatomist sunt…de-ar exista sange care sa ajunga si la suflet, sa-l hraneasca si sa-l intretina…Dar sufletul este hranit de sentimente, care in timp…devin amintiri. Amintiri pe care le spui cu un zambet pe buze intr-un aer de nostalgie atunci cand ti-ai trait viata si iti astepti randul pentru a prinde aripi si a te inalta in vazduh…

Dar ce te faci cand aripile au zburat singure si te-au parasit intr-un desert de amintiri, care iti ranesc sufletul asemenea unori cioburi de cristal, provocand rani..Rani care nu se vindeca niciodata, rani care sangereaza tot timpul, uneori mai abundent, alteori aproape deloc. Si cand ai crezut ca rana s-a vindecat, vine un alt ciob care iti spinteca peretele de sange inchegat care se formase cu timpul si face loc noilor valuri de lichid rosiatic, placut, caldut..

Un mic fragmentel pe care l-am gasit asta-seara ratacit printre caietele mele. O-o

Nu are data, dar stiu ca l-am scris circa acum un an. Si singura reactie pe care o am este „?!”

Ce copil trist sunt o_o

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s